Acești rivali din spațiu urmăresc planuri separate pentru a face posibilă realimentarea în timpul zborului
Doi dintre cei mai bogați oameni din lume se întrec pentru a aborda o provocare care ar putea transforma călătoriile spațiale umane: realimentarea navelor spațiale pe orbită. Rezolvarea acestei probleme ar putea extinde dramatic raza de acțiune a misiunilor dincolo de Pământ, deschizând posibilități pentru călătorii mai lungi către Lună, Marte și, potențial, chiar mai adânc în sistemul solar.
SpaceX, compania lui Elon Musk, și Blue Origin, a lui Jeff Bezos, dezvoltă separat sisteme care ar permite rachetelor să se realimenteze odată ce au părăsit Pământul, un concept descris uneori ca o „benzinărie cosmică”. Inginerii au propus pentru prima dată realimentarea orbitală încă din anii 1960, înainte ca NASA să trimită astronauți pe suprafața lunară, dar abia acum companiile private pun ideea la baza strategiilor lor pentru spațiul îndepărtat.
Combustibilul a fost întotdeauna constrângerea centrală pentru lansarea de nave spațiale grele. Programul Apollo al NASA a subliniat aceste limite. Racheta Saturn V, care a transportat astronauți pe suprafața lunară la sfârșitul anilor 1960, cântărea 2,9 milioane de kilograme la decolare. Aproximativ 2,5 milioane de kilograme din greutatea totală erau combustibil.
Prin lansarea cu mai puțin combustibil și realimentarea pe orbita joasă a Pământului, companiile cred că pot trimite încărcături mai mari sau echipaje suplimentare mai adânc în spațiu. Dallas Bienhoff, un veteran al studiilor de realimentare în spațiu la Boeing, care lucrează acum cu firma de minerit robotic OffWorld, a declarat pentru The Wall Street Journal că această abordare ar putea reduce, de asemenea, costurile, atunci când este asociată cu vehicule de lansare reutilizabile, care deja remodelează economia rachetelor.
„Trebuie făcut,” a spus Bienhoff. „Altfel, vom fi limitați în ceea ce putem realiza în spațiu.”
Obstacolul tehnic central rămâne manipularea combustibililor înșiși. SpaceX și Blue Origin intenționează să folosească combustibili lichizi care necesită temperaturi extrem de scăzute. În vidul spațiului, aceștia au tendința naturală de a se încălzi și de a se evapora, ceea ce face ca provocarea să fie mai puțin legată de rezervoarele de stocare și mai mult de sistemele de refrigerare care funcționează fiabil în microgravitație. CEO-ul Blue Origin, Dave Limp, a declarat în iulie că firma a făcut progrese semnificative în ceea ce privește hardware-ul conceput pentru a preveni evaporarea. Cu toate acestea, inginerii avertizează că gestionarea lichidelor criogenice pe orbită poate implica un comportament imprevizibil.
Chiar și mutarea combustibilului prezintă provocări. În microgravitație, lichidele nu se mai așează în mod previzibil în rezervoare, a explicat William Notardonato, director executiv la Eta Space, care testează gestionarea fluidelor pe sateliți.
„Nu știi unde este stocat lichidul tău,” a spus el. „Combustibilul ar putea fi în partea de sus a rezervorului.”
SpaceX a efectuat experimente inițiale cu transferuri de combustibil pe orbită. În 2024, compania a testat mișcarea fluidelor în interiorul unui vehicul Starship și a spus că următorul pas este să încerce transferul de combustibil între două nave spațiale separate. Întârzierile Starship, inclusiv o explozie în timpul unui test la sol în Texas anul trecut, au încetinit aceste planuri.
Modelul companiei pentru programul lunar Artemis al NASA se bazează pe zboruri repetate cu cisterne. O navă Starship ar servi drept depozit pe orbita joasă a Pământului și ar prelua combustibil prin multiple misiuni ale unor variante dedicate de cisterne. O navă lunară Starship s-ar andoca apoi la depozit, s-ar realimenta și ar porni spre Lună cu echipajul la bord. Numărul de lansări pe care l-ar necesita o singură misiune rămâne incert. Cu toate acestea, oficiali actuali și foști din industrie au proiectat cifre cuprinse între 10 și 40 de zboruri.
Blue Origin a propus o abordare diferită. Sistemul său se concentrează pe un vehicul „transportor” lansat pe noua rachetă grea a companiei, New Glenn, care a zburat pentru prima dată în ianuarie. Transportorul ar prelua combustibil pe orbita Pământului, l-ar duce pe orbita lunară și l-ar folosi pentru a pregăti un modul de aterizare separat pentru echipajul care sosește cu o altă navă. Oficialii companiei au evitat până acum să specifice câte zboruri de realimentare ar putea necesita o astfel de misiune, deși NASA a început să evalueze abordarea în cadrul planificării Artemis.
Fizica și logistica i-au lăsat pe unii veterani ai industriei spațiale sceptici că realimentarea orbitală va fi gata la timp pentru a respecta programele NASA de aselenizare cu echipaj uman. Cu toate acestea, ambele companii merg înainte.
What’s the timeline you have set Elon? It sounds fascinating and I am glad to be alive when this is happening
— Yogi (@abhiyogi) August 6, 2025
Pentru Musk, realimentarea orbitală a fost un obiectiv de ani de zile. În 2017, el a descris cum nava sa spațială ar putea ajunge într-o zi pe Marte și a explicat că realimentarea pe orbită era cheia pentru a face transportul fezabil.
„Dacă trimiți cisterne și realimentezi pe orbită, poți umple rezervoarele complet,” a spus el.
Această viziune nu a devenit deloc mai ușoară în timp. Într-o postare recentă pe rețelele sociale, Musk a acordat unei misiuni Starship pe Marte, încă din 2026, doar o „șansă mică”.
În ciuda incertitudinii, cercetătorii și liderii companiilor insistă că tehnologia este esențială pentru a trimite echipaje dincolo de Pământ și Lună la un cost rezonabil. Așa cum a spus Bienhoff, fără stații de alimentare orbitale, expansiunea umană în spațiul îndepărtat va atinge o limită.
